Biserica

Șerban VodĂ

Sfântul Ierarh Luca, arhiepiscopul Crimeei, ocrotitorul parohiei Şerban Vodă


Joi, 11 iunie 2020, parohia Şerban Vodă va fi în mare sărbătoare, căci prăznuim un mare sfânt, ocrotitor al bisericii noastre: Sfântul Ierarh Luca, arhiepiscopul Crimeei. Ierarh, predicator, doctor, cercetător, profesor universitar. Trăitor în timpul celei mai tiranice stăpâniri atee, a bolşevismului din Uniunea Sovietică. Păstor martir şi tămăduitor fără de arginţi, a fost o lumină pentru vremea în care a trăit şi un model pentru noi, într-o lume care se secularizează pe zi ce trece.

Canonizat în 1995 de Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene şi în anul 2000 de Biserica Ortodoxă Rusă, va fi repede apreciat şi chemat în rugăciune şi de credincioşii greci. Încet, încet este cunoscut şi de români, se traduc cărţile sale sau cele în care se istoriseşte viaţa şi minunile sale. Părticele din sfintele sale moaşte ajung şi în România, iar în 2012, Sinodul Bisericii Ortodoxe Române hotărăşte includerea în calendarul ortodox român a Sfântului Ierarh Luca, arhiepiscopul Crimeei, cu zi de prăznuire 11 iunie.

Moaştele Sfântului Luca al Crimeei în parohia Şerban Vodă

În Bucureşti, în trei locuri ne putem închina la părticele din moaştele Sfântului Luca: Paraclisul „Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena” al Institutului de Endocrinologie „C. I. Parhon”, Paraclisul „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe” al Spitalului Clinic de Urgenţă Floreasca şi Biserica Şerban Vodă.

Într-o zi din Postul Adormirii Maicii Domnului, 11 august 2012, moaştele Sfântului Luca au fost aduse la biserica noastră din pravoslavnica Rusie şi şi-au găsit, pentru o vreme, locul pe Sfânta Masă din Altar. O lună mai târziu, în şedinţa de lucru a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28-29 septembrie 2012, acesta a hotărât includerea din anul 2013 în calendarul creştin ortodox român a pomenirii Sfântului Ierarh Luca, arhiepiscopul Crimeei, cu ziua de prăznuire 11 iunie.

La 14 octombrie 2012, după Sfânta Liturghie, au fost scoase din altar şi depuse spre închinare în biserică moaştele Sfântului Ierarh Luca şi icoana sa. Iar pe data de 11 iunie 2013 l-am prăznuit pentru prima dată pe acest nou ocrotitor al bisericii Şerban Vodă.

Venit pe lume pentru a sluji lui Dumnezeu şi oamenilor

Născut la 14/27 aprilie 1877 la Kerci, în Crimeea răsăriteană, se trăgea dintr-o familie cu rădăcini princiare. Din fragedă tinereţe Valentin Voino-Iaseneţki a fost atras de slujirea celor umili şi nevoiaşi, dorind să potolească durerile şi să salveze vieţile celor care abia aveau bucăţica zilnică de pâine. A dorit să fie învăţător de ţară, spre a lumina mintea lucrătorilor nefericiţi ai pământului. Dar chemarea sa, aproape concomitentă, a fost către medicină şi către slujirea Cuvântului lui Dumnezeu.

Ca medic, a fost un geniu şi un excelent chirurg. Deşi avea talent de pictor şi a susţinut chiar examene pentru a fi admis la Academia de Arte Frumoaste din Sankt Petersburg, înainte de examenul final îi scrie mamei că el trebuie să se pună în slujba oamenilor pentru a le salva viaţa. Aşa se face că va ajunge la Şcoala de Medicină de la Facultatea din Kiev, pe care o va absolvi cu note excelente. Colegii credeau că se va dedica cercetării în medicină sau va rămâne la catedră. Cu toate acestea el alege să fie doctor de ţară. Studiază însă mult, învaţă limbi străine pentru a putea citi în original cărţile de specialitate. Îşi va da doctoratul în anul 1916, cu o teză privind anestezia locală, o metodă revoluţionară în acea vreme în care se opera cu anestezie totală, cu cloroform, procedură de multe ori fatală pentru pacient dacă dozele de cloroform folosite erau mai mari decât putea organismul să suporte.

Se căsătoreşte cu Anna Vasilevna, asistentă, pe care o cunoaşte în timp ce amândoi lucrau la Crucea Roşie. Munceşte enorm ca medic în spitalele de ţară sau militare, având grijă şi de perfecţionarea sa profesională. Cercetarea medicală l-a acaparat, şi aceasta doar din dorinţa de a găsi metode pentru salvarea cât mai multor vieţi. Aşa ajunge să scrie o lucrare numită „Eseu despre chirurgia infecţiilor septice”, lucrare care şi azi este de mare folos medicilor. Îndată însă ce începe să lucreze la ea, un gând neobişnuit îi trece prin minte: când va termina cartea, o va semna cu nume de episcop. A fost surprins, pentru că niciodată nu s-a gândit să devină preot.

În timp familia i se măreşte, soţia sa născând patru copii. În anul 1917, soţia sa Anna se îmbolnăveşte de tuberculoză. Se vor muta în Taşkent, doctorul Valentin Voino-Iaseneţki sperând că soţiei sale îi va prii clima de aici. Dar foametea – era încă război – lipsa unor medicamente adecvate, supărările îi vor agrava boala şi în anul 1919 doctorul va trece printr-o mare dramă, căci rămâne singur prin moartea iubitei sale soţii.

Hirotonia întru preot şi arhiereu

Viaţa i se schimbă total când episcopul Inochentie al Taşkentului îi spune că Biserica are nevoie de el. I se pare firesc să accepte propunerea de a fi preot, într-un moment de mare prigoană împotriva sluji torilor altarului. Pentru că şi sufletul lui a simţit această chemare, va fi hirotonit preot în anul 1921, iar în anul 1923, deoarece arhiereii Bisericii adevărate erau îndepărtaţi, deportaţi şi ucişi şi era mare nevoie de ierarhi, preotul Valentin Voino-Iaseneţki este tuns în monahism chiar în casa sa. Apoi, în mare taină, la 30 mai 1923 este hirotonit episcop de către alţi doi arhierei. În Rusia din acea vreme se crease o Biserică aşa-numită „vie”, al cărui cler era aservit noii puteri. Aşadar, încă din start autorităţile îl consideră duşman al orânduirii. Din acel moment începe calvarul.

Arestările şi deportările Sfântului Luca

În seara de 9 iunie 1923, la reşedinţa sa au sosit doi agenţi ai serviciilor secrete, care i-au percheziţionat casa şi, sub privirile speriate ale copiilor, l-au anunţat că aveau ordin să-l aresteze. „Aşa au început pentru mine cei unsprezece ani de temniţe şi exiluri. Cei patru copii ai mei au fost daţi în grija Sofiei Sergheevna. Au fost alungaţi din locuinţa destinată mediculuişef şi li s-a pus la dispoziţie un spaţiu mic, în care au putut încăpea doar după ce copiii au zidit o mansardă, obţinând astfel încă un etaj. Pe Sofia Sergheevna nu au alungat-o de la serviciu, şi din salariul ei trăiau atât ea, cât si copiii”, mărturisea Valentin mai târziu. Dureros a fost şi faptul că cei patru copii ai săi – trei băieţi şi o fată – au crescut singuri, ani întregi departe de tatăl lor şi de sprijinul material şi moral al acestuia. După moartea soţiei doctorului, copii au fost îngrijiţi de asistenta medicală Sofia Sergheevna Veleţkaia. Atât timp cât Sfântul Luca a fost acasă şi cât a putut să şi exercite profesia de medic, familia a fost cât de cât unită şi apărată. Însă sfântul a fost lungi perioade arestat, exilat, ani întregi nemaiştiind nimic familia de el.

Doar pentru faptul că era un medic excepţional şi aveau nevoie de el, i s-a permis să profeseze între perioadele de temniţă sau exil, chiar dacă purta în permanenţă rasa pe el. Emblematic este faptul că întotdeauna opera numai în prezenţa icoanei Maicii Domnului, iar când i-a fost interzis acest lucru, a părăsit pur şi simplu spitalul. Cu toate că îi iubea enorm pe pacienţii săi, care erau oameni, suflete şi nu „cazuri” pentru el. Medicii care i-au fost aproape vorbesc despre faptul că îi cunoştea pe fiecare dintre pacienţii săi, îşi amintea după mulţi ani cine era fiecare, de ce a suferit, cum a decurs operaţia. Iar dacă se întâmpla, foarte rar ce-i drept, să-i moară după operaţie un bolnav, plângea şi se ruga mult pentru el! Pentru că aveau nevoie de el, era îngăduit în spitale: era episcop, iar aceasta însemna un grav afront adus autorităţilor sovietice. A avut parte de suferinţe cumplite: a fost despărţit de familie, închis, torturat, exilat. A cunoscut sărăcia extremă, foametea, frigul cumplit. A ajuns de două ori în ţinuturi nemilos de friguroase: la Cercul Polar şi în Siberia. Era cuprins de multe ori de durere pentru familia sa şi de îngrijorare pentru Biserica sa. Oriunde s-ar fi aflat, se punea în slujba vindecării şi salvării oamenilor şi nu uita să-L aducă pe Dumnezeu în mijlocul oamenilor. Slujea, boteza, mângâia, dar mai ales predica, pentru că însăşi Evanghelia fusese exilată din Rusia sovietică şi era nevoie de împărtăşirea ei.

Oriunde s-ar fi aflat, se îndrepta spre spitale unde îşi oferea experienţa sa pentru tămăduirea bolnavilor. Muncea până la extenuare, operând uneori şi 10 ore pe zi. Îşi continua cercetările medicale, scria, se ruga, unde putea slujea ca arhiereu, totul într-o sărăcie cumplită, cu sănătatea din ce în ce mai zdruncinată şi cu o vedere slabă, care va înainta încet, dar sigur, spre o orbire definitivă. Niciodată însă nu va uita să-i tămăduiască pe oameni. Când nu a mai văzut şi nu a mai putut opera sau mai târziu când era în imposibilitatea chiar de a pune un diagnostic corect, se ruga mai mult pentru cel bolnav, făcea cruce peste locul vătămat, şi iată, chiar din timpul vieţii lui, a început să facă vindecări minunate!

Începutul celui de-al doilea război mondial îl găseşte în exil în Siberia, la Murta Mare. Situaţie dramatică a războiului îl determină pe Sfântul Luca să se pune pe sine, cunoştinţele sale şi experienţa sa la dispoziţia statului, pentru îngrijirea răniţilor de război, urmând ca după terminarea războiului să-şi reia exilul. Moscova răspunse imediat: „Profesorul să fie transferat la Krasnoiarsk”. Este numit medic-şef şi coordonator al tuturor spitalelor militare din regiune, ajungând să aibă în subordine 150 de spitale militare.

Recunoaşterea activităţii sale medicale

A fost chemat la congrese şi alte întâlniri de înalt nivel academic. Câtă vreme i s-a îngăduit să apară în rasă şi cu engolpion, va fi prezent la aceste manifestări. Când însă i se pune în vedere să poarte haine civile, va renunţa să mai vină la aceste evenimente. Ca o încununare a întregii sale activităţi medicale şi ştiinţifice, va primi în anul 1946 Premiul Stalin, ordinul I şi suma de 200.000 ruble, pe care o va dona orfanilor de război. Activitatea sa ca medic şi cercetător a devansat chirurgia rusă cu 50 de ani. A făcut foarte multe operaţii inovatoare, în special la oase, membre inferioare şi superioare, organe interne, ochi, unele în condiţii improprii. A făcut chiar şi primul transplant de rinichi.

Arhiepiscop de Simferopol şi Crimeea

În luna mai a anului 1946, arhiepiscopul Luca este transferat în Crimeea, ca arhiepiscop de Simferopol şi Crimeea. Aici situaţia era dramatică. Sate şi oraşe întregi erau pustiite, sărăcia domnea peste tot. Pe de altă parte, în toată Crimeea nu exista decât o biserică. Atât regimul sovietic ateu, cât şi războiul au distrus toate mănăstirile şi bisericile. La sfârşitul anilor ‘40, datorită perseverenţei şi eforturilor Sfântului, funcţionau deja 68!

Mica sa locuinţă, formată din două cămăruţe, se transformase într-o cantină pentru săraci, unde zilnic îşi găseau hrana între cincisprezece şi douăzeci de persoane. L-a însărcinat pe secretarul său să trimită bani în fiecare lună, între treizeci şi patruzeci de mandate poştale, celor nevoiaşi, neuitându-i pe preoţii care sufereau mari lipsuri. El rămânea cel mai sărac dintre toţi, purtând întotdeauna aceeaşi îmbrăcăminte şi încălţăminte cârpită. Mânca o singură dată pe zi, cu măsură, pentru ca nu cumva să consume, fie şi puţin, din porţia pe care o putea oferi altuia mai nevoiaș.

Să-l cunoaştem pe Sfântul Luca, viaţa şi lucrările acestuia

Deşi nu a urmat studii teologice, iar cărţile teologice şi bisericeşti erau extrem de greu de procurat, inteligenţa sa, râvna de a cunoaşte şi mai ales călăuzirea Duhului Sfânt au făcut din medicul Valentin VoinoIaseneţki un adânc cunoscător al Scripturilor şi al Tradiţiei. Era privit cu admiraţie ca un predicator desăvârşit, original şi care ştia să tâlcuiască Scriptura şi învăţăturile creştine pe înţelesul şi folosul enoriaşilor săi. Avea un cuvânt viu, pe care-l aflăm din cele aprox. 1250 de predici pe care le-a lăsat scrise în urma sa. În Rusia au fost publicate 12 volume de predici ale sale, o autobiografie şi o carte „Duh, suflet şi trup”, care a apărut la noi sub denumirea de „Puterea inimii”. Vă recomandăm cartea „Sfântul Arhiepiscop Luca 1877-1961, Chirurgul fără de arginţi” a Arhimandritului grec Nectarie Antonopoulos, apărută la noi la Editura Egumeniţa. Bine documentată, ilustrând cu atenţie contextul istorico-politic în care şi-a trăit viaţa Sfântul Luca, ne vorbeşte despre demnitatea cu care a înţeles Sfântul Luca să-şi poarte crucea şi să fie exemplu pentru alţii, deşi nu asta şi a dorit. Arhimandritul (azi mitropolit) Nectarie Antonopoulos este cel care a mers personal în toate locurile în care a trăit, muncit şi suferit Sfântul Luca. Tot el este cel care l-a făcut cunoscut şi îndrăgit pe sfântul medic în Grecia. La ora actuală 30 de biserici şi mănăstiri din Grecia au hramul Sfântul Luca al Crimeei. De asemenea, asociaţia medicilor chirurgi din Grecia îi poartă numele.

Sfârşitul iubitului arhiereu

Însufleţit, dincolo de toate, a fost de iubirea de Dumnezeu şi de mila pentru oameni. A trăit ca un sfânt. La 11 iunie 1961 Sfântul Luca a murit la Simferopol, unde era arhiepiscop. Adormirea sa a provocat o mare nelinişte autorităţilor locului. S-au cerut instrucţiuni de la Moscova. Au fost chemaţi în grabă copiii Sfântului şi au fost anunţaţi că este interzisă purtarea decedatului pe jos, prin piaţa centrală, pentru a nu fi perturbată… circulaţia maşinilor! Convoiul funerar urma să se deplaseze pe drumuri lăturalnice, iar lumea să fie transportată la cimitir cu autobuzele puse la dispoziţie de autorităţi. Totul trebuia să se încheie cât mai repede şi mai discret posibil.

Însă poziţia autorităţilor a provocat furia poporului. Pe data de 13 iunie, slujba de înmormântare a fost săvârşită cu strălucire, după cum se cuvenea. Autorităţile trimiseră deja la biserică maşina funerară şi autobuzele, obligându i pe oameni să se supună ordinelor date.

Oamenii s-au revoltat atunci, au oprit maşinile în acel loc, unii căţărându-se pe vehicule pentru ca acestea să nu pornească, iar alţii aruncându-se înaintea roţilor autobuzelor pentru a le împiedica să se mişte. Cu toţii protestau, strigau şi ameninţau că nu se vor retrage şi de data aceasta nu se vor mai supune. În cele din urmă, de frica unei generalizări a conflictului, autorităţile au cedat şi nu au mai încercat să intervină.

Sfântul a fost condus de o mare de oameni la locul de veci, cu multe lacrimi, dar şi cu speranţa că au dobândit un rugător în Ceruri. În anul 1995 Sinodul Bisericii Ortodoxe Ucrainene l-a canonizat. Pe 17 martie 1996 moaştele sale au fost dezgropate şi au fost duse în Catedrala Sfânta Treime. Viaţa sa este caracterizată cel mai bine de cuvintele Mântuitorului: „În lume necazuri veţi avea. Dar îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”

Să ne rugăm lui, să-l preţuim şi să-l urmăm

Azi vremurile sunt tulburi. Situaţia medicală, dar mai ales socială şi economică din lume ne lasă să întrezărim un viitor incert, poate chiar dureros. O vreme în care vom fi puşi la încercare. În care lumea, statele, Biserica, omenirea întreagă vor avea parte de evenimente puţin previzibile până acum trei luni. Europa, de pildă şi România, în special, trăiesc de la sfârşitul celui de-al doilea război mondial în pace. Aşadar nu suntem deloc pregătiţi pentru vremuri ca acelea în care trăit Sfântul Luca al Crimeei, cu războaie locale şi mondiale, cu schimbări radicale de orânduiri. Puterile lumii par azi, în timpuri de criză, să-şi dorească o repolarizare a autorităţii. Pentru noi, creştinii, există un singur răspuns pentru toate acestea: întărirea în credinţă şi adunarea noastră în Biserică. Să luăm aminte că pentru a putea rezista în cel de al doilea război mondial, Stalin a dat drumul vieţii Bisericii şi i-a lăsat pe credincioşi să meargă liberi la biserică. Acest ajutor a fost esenţial pentru populaţia înfrigurată, înfometată, în plin război. Şi pe de altă parte, la noi sistemul ateu a încercat încă din anii ’40 să închidă sau să limiteze orice activitate a Bisericii, iar pe oameni să-i facă mai vulnerabili, lipsiţi fiind de credinţă.

Nu uitaţi că nu întâmplător au lăcrimat în această primăvară mai multe icoane. Ca noi să luăm aminte. La viaţa noastră, la credinţa noastră. Şi după atâta vreme în care am fost despărţiţi de Biserică, de slujbe şi de Sfintele Taine, să ne întoarcem cu mai multă dragoste şi râvnă la Biserică, la Dumnezeu şi la sfinţii săi.

Ajutor avem mulţimea de sfinţi. Dintre care, Sfântul Ierarh Luca e unul foarte apropiat nouă. Cu ale cărui moaşte Dumnezeu ne-a binecuvântat!

Maria Buleu

Articol apărut în foaia duminicală  „Cuvântul care zidește” nr. 23 / 07 iunie 2020

https://doxologia.ro/video/documentare/viata-sfantului-luca-al-crimeii-ierarh-marturisitor-doctor-fara-de-arginti

https://www.youtube.com/watch?v=SYPdWlHHQGU