Biserica

Șerban VodĂ

În aceste momente de grea încercare pentru toată societatea românească și mondială, să nu uitați, iubirea lui Dumnezeu este fără margini. Când nu mai putem, El este lângă noi. – Cuvântul părintelui Dinu Pompiliu la Sf. Cuvioasă Maria Egipteanca, 01.04.2020


În numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh, Amin!

Iubiți credincioși, cât de mișcătoare sunt cuvintele Sfintei Evanghelii care s-a citit astăzi!

Pentru lumea aceasta plină de păcat, cuvintele acestei Sfinte Evanghelii sunt mângâietoare. Dacă le luăm pe fiecare și le citim și le punem la inima noastră, vedem cum este judecata lui Dumnezeu și cum judecă omul. Cum a judecat Dumnezeu atunci când i-a fost adusă înainte o femeie prinsă în adulter și cum judeca omul care era gata s-o strângă de gât și să o omoare cu pietre. Domnul Iisus Hristos a judecat cu mintea coborâtă în inimă. Le-a spus: „Cel care este fără de păcat să arunce cu piatra”, iar El s-a așezat jos și continua să scrie pe nisip.

Spune Sfânta Evanghelie că mustrați fiind în cuget, au plecat unul câte unul și a rămas numai Mântuitorul cu femeia prinsă în adulter. „Femeie, unde sunt pârâșii tăi? Nu mai este niciunul?”, „Niciunul, Doamne!”. „Nu te-a judecat niciunul?”, „Niciunul!”. „Nici eu! Dar de acum să nu mai păcătuiești!”

Ce judecată dumnezeiască ne-a arătat Mântuitorul Iisus Hristos! A judecat nu cu mintea, cu rațiunea noastră limitată, ci cu mintea coborâtă în inimă. Ne-a arătat cât de blândă este judecata lui Dumnezeu pentru omul care caută să-și îndrepte viața. Ne pun această Evanghelie Sfinții Părinți astăzi, tocmai când o cinstim pe Maica noastră Cuvioasă, Maria Egipteanca, a cărei viață ne mișcă pe fiecare din noi.

Astăzi, pe 1 aprilie, Biserica o cinstește pe Sfânta Maria Egipteanca și ne arată chip de pocăință. Domnul a îndemnat-o pe femeia care era prinsă în adulter să nu mai păcătuiască. Maria Egipteanca este aceea care până la 17 ani a fost o curtezană, o femeie de rară frumusețe, dar care, ca și mulți tineri din ziua de astăzi, și-a petrecut viața departe de Dumnezeu. A plecat și ea, în viața ei, la Locurile Sfinte, să se închine, să mai cunoască poate pe cineva, gândea ea, și multe fărădelegi a săvârșit până când a trebuit să intre în Biserica Mântuitorului de la Ierusalim cu ocazia Înălțării Sfintei Cruci. Dar, când a ajuns în fața bisericii, toată lumea putea să intre, numai ea nu putea să se apropie. A încercat, s-a împins în mulțime o dată, nicidecum. A doua oară o forță nevăzută o ținea afară, până când s-a gândit că viața ei nu este conformă cu învățătura Bisericii. Și atunci a alergat aproape de Biserica Învierii și acolo a văzut o icoană a Maicii Domnului, icoană care se păstrează până astăzi. S-a rugat stăruitor, zicând: „Ajută-mă să intru în Biserică! Și dacă voi intra, îmi voi schimba viața!”. Atunci Maica Domnului a ajutat-o. A intrat în biserică, iar după aceea, cu două pâini pe care le-a avut, a plecat în pustiu și toată viața și-a închinat-o lui Dumnezeu.

47 de ani a trăit în cea mai aspră nevoință, 17 ani s-a luptat cu dorul de păcatele pe care le-a săvârșit și pe care Satana stăruitor i le aducea în minte. O lăsa aproape leșinată jos, iar ea nu înceta lupta. După 17 ani s-a îndepărtat duhul de la această cuvioasă femeie sfântă. Și atunci, Dumnezeu a prefăcut, pentru ea, pustiul în Rai. Acolo a petrecut 30 de ani și a ajuns să cunoască cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii lui Dumnezeu, cunoștea Scripturile, Dumnezeu îi grăia duhovnicește, așa grăiește Dumnezeu oamenilor duhovnicești, în duh. Și după 47 de ani a vrut să fie spovedită. Rețineți, după ce a stat și 30 de ani s-a luptat, își primește de la Dumnezeu darul, plus 17. 47 de ani a stat în pustie și s-a rugat.

După aceea Dumnezeu a rânduit ca odată cu Duminica Ortodoxiei, după ce părinții ieșeau din mănăstire și plecau în pustie să se roage, Părintele Zosima, pe care îl vedeți adeseori pictat în icoană când o împărtășește pe Sfânta noastră, Maria Egipteanca, a trecut și a văzut ca o nălucă pe cineva care se ruga, ridicată fiind de la pământ. Nu i-a venit să creadă. A alergat și atunci a spus Maica noastră, Maria Egipteanca: „Nu te apropia de mine că sunt mulți ani de când sunt aici și n-am o haină bună pe mine.”  „Aruncă-mi rasa, Părinte Zosima”, i-a zis pe nume, „ca să mă pot spovedi”. Și s-a spovedit, apoi a venit și a împărtășit-o și după un an a trecut la cele veșnice.

Iată cum a rânduit Dumnezeu ca omul să fie spovedit și împărtășit după o viață curată înainte închinată lui Dumnezeu. Când omul moare spovedit și împărtășit, îngerii vin să ia sufletul omului și să îl ducă înaintea lui Dumnezeu.

Părintele Zosima a fost mișcat de această descoperire pe care a avut-o în pustie. A păstrat cuvântul său în inima sa și l-a încredințat Patriarhului Ierusalimului Sofronie, cel care i-a scris viața. Este așa de mare ziua de astăzi nu numai pentru că o cinstim pe Sfânta Maria Egipteanca, ci și pentru că astăzi se citește Canonul cel Mare, pe care în prima Săptămână a Postului, l-am citit luni, marți, miercuri și joi, astăzi se citește tot Canonul acesta și viața Sfintei Maria Egipteanca. Este cea mai lungă slujbă din anul bisericesc, de la ora 17:00 și durează 4-5 ore. De aceea vă invităm pe toți să participați, chiar prin intermediul transmiterii noastre online, a slujbei acesteia și să ascultați cu evlavie Canonul de pocăință, precum îl ascultați altădată.

Iubiților, am stat în tristețea mea și m-am gândit cum de am ajuns să slujim în biserică fără credincioși. Este, dacă vreți, o mustrare pe care Dumnezeu ne-a dat-o. Nu vine nici de la conducătorii țării noastre și nici de la alți conducători din toată lumea aceasta, că peste tot bisericile sunt închise și preoții săvârșesc Sfânta Liturghie în singurătate. Este un prilej de meditație și pentru dumneavoastră, și pentru noi, din cauza păcatului. Spune acolo, când Mântuitorul a stat de vorbă cu Pilat i-a spus: „putere am să te dezleg”, „n-ai avea nicio putere dacă nu ți-ar fi fost dată de sus”. Deci cei care au hotărât lucrurile acestea au făcut-o cu voia lui Dumnezeu. Și m-am întrebat, „de ce?”. Pentru păcatele noastre. Am să vă spun… înainte vreme, când oamenii erau credincioși, veneau la această Sfântă Liturghie să se împărtășească mai des, că astăzi am săvârșit Liturghia Darurilor mai înainte sfințite. Aveau atâta sete și foame duhovnicească, că nu le ajungea să se împărtășească în post, din duminică în duminică, ci veneau și în cursul săptămânii și făceau această liturghie. Dar veneau având chipul pocăinței. Poate că de aceea ni s-au închis ușile bisericii. Viața noastră nu mai este o viață autentică de creștini adevărați.

Știți, am văzut un tablou în care Mântuitorul avea mâna pusă la ochi și scria sub tablou „După 2000 de ani”. Adică, nu-I venea să se mai uite la creștinii zilelor de astăzi, nu mai aveau chipul adevăraților creștini, cu adevărată pocăință.  De aceea ni s-au și închis bisericile. Înainte vreme, cei care erau în păcate grele, cum sunt multe astăzi, erau sub canon unii, să meargă să stea mai în spatele bisericii, iar alții chiar să sprijine zidurile bisericii pe afară, să asculte slujba pe la ferestre.

Ei, bine, gândiți-vă profund! De ce Dumnezeu a îngăduit să ni se închidă bisericile? Pentru viața noastră care nu mai este conformă cu titulatura pe care o purtăm, de creștini adevărați. Venim la biserică, fără să ne mai pese că venim înaintea lui Dumnezeu, fără evlavie, nu mai venim la ora la care trebuie, ci mai târziu, fără să ținem cont, deranjăm pe unul, pe altul. Ba mai mult, căutăm să etalăm frumusețea noastră. Nu venim singuri, venim cu telefonul și ne facem că dăm mesaje, că transmitem live, venim și ne arătăm altora că suntem mai presus decât alții și noi nu mai avem chipul adevăratei pocăințe. Ba mai mult, când îngenunchem când nu trebuie și facem aproape lucrurile pe dos, ne închinăm pe la icoane când toată lumea stă cu evlavie, nu mai luăm aminte la slujbă și la cuvintele care se spun.

Iată ce cuvinte spunem noi în slujbă: „Noi, care pe heruvimi cu taină închipuim,/ Și făcătoarei de viață Treimi întreit-sfântă cântare aducem,/ Toată grija cea lumească să o lepădăm”. Mai venim noi cu chip de heruvimi și cu smerenia serafimilor care își acopereau fețele înaintea lui Dumnezeu și toți cântau „Sfănt, sfânt, sfânt, Domnul Savaot”?  Mai avem noi chipul smereniei adevărate? Nicidecum! Nici în momentele importante ale slujbei nu știm să ne ocupăm locul care ni se cuvine ci ne înghesuim în față ca să părem că noi suntem totul.

Vedeți dumneavoastră, lucrurile acestea nu sunt plăcute Lui Dumnezeu. Omul smerit vine și se ascunde acolo, discret, în spate, după un stâlp și stă cu evlavie și ascultă liturghia, că așa este porunca Bisericii, să ascultăm în fiecare duminică, cu evlavie, Sfânta Liturghie. Noi nu mai avem nici măcar răbdare. Atunci când preotul se împărtășește, sau când se cântă la strană „Sfânt, sfânt Domnul Savaot”, noi „toată grija lumească de acum să o lepădăm”, noi suntem în biserică, dar cu mintea pe aiurea. Iar atunci când se împărtășesc preoții, când este momentul culminant, când Dumnezeu se împărtășește credincioșilor, noi plecăm din biserică ca și Iuda de la cină. De aceea șederea aceasta acasă este un prilej de a ne regândi viața și poziția noastră în biserică.

Mai mult, citeam într-un articol scris de Ioan Alexandru, că s-au ridicat mulți care sunt dușmani ai bisericii, mulți chiar botezați în cristelnița bisericii, deci care au botezul creștin, se comportă ca dușmani ai bisericii. Ce le-a făcut Biserica? Nici un rău. Dar ei se definesc pe sine ca fiind atei. Să știți, iubiților, scria poetul, după venirea lui Iisus Hristos nu mai sunt atei, ci sunt antihriști. Deci cei care se comportă așa, se comportă ca niște antihriști. Ce rău a făcut Biserica? Am fost stigmatizați pentru tot ceea ce nu făceau oamenii bun și am tăcut, nu am zis nimic. Mai ales după criza de la Colectiv, noi nu am zis nimic. Dar Biserica a donat atunci, prin inițiativa ei, 7 tone de sânge cu care au fost tratați cei care au fost arși la Colectiv. N-am dat noi aprobarea pentru ca să se întrunească acolo oamenii. Nici nu știu dacă am fi fost primiți acolo sau dacă era rostul nostru pe acolo, dar Biserica nu s-a oprit nici atunci. Noi stăruitor ne-am pus împotriva bisericii. Iubiților, nu știți cu cine vă luptați! Tinerii aceștia care nu mai știu de Dumnezeu, noi trebuie să ne întoarcem cu dragoste către ei, că nici Maria Egipteanca nu a știut despre Dumnezeu, dar când Maica Domnului s-a milostivit și a făcut o minune în viața ei, a devenit sfântă. De aceea si noi trebuie să fim cu mare atenție față de copii, de tinerii noștri, pentru că ei sunt viitorul. Trebuie să fim mult mai misionari printre ei, să știm să le vorbim despre dragostea Lui Dumnezeu, despre bunătatea Lui Dumnezeu, despre Biserică și despre rostul ei. Să căutam să-i învățam ceea ce n-am făcut în copilărie: drumul spre sanctuar.

Biserica, să știți, își urmează drumul său, mergând către Ierusalimul cel Ceresc. Iar în mersul ei ne invită și pe noi să fim și să păstrăm cadența. De aceea astăzi, când la 1 aprilie, o pomenim pe preacuvioasa maica noastră, Maria Egipteanca, să luăm aminte la viața ei. În prima parte la urâciunile ei, iar în partea a doua, la viața ei curată și sfântă și plăcută Lui Dumnezeu. Cum i-a grăit Dumnezeu duhovnicește, cum i-a descoperit ei Scripturile, cum îl striga pe părintele Zosima fără să-l fi văzut vreodată? Dumnezeu grăia prin gura ei. Se ridica de la pământ la rugăciune. Câți din fiii bisericii noastre astăzi, care au hălăduit peste tot în lume, aducând multe mizerii de acolo aici, dacă ar fi adunați și îndreptați către drumul bisericii, dacă ar fi hrăniți din cuvântul Evangheliei și din paharul mântuirii, ar putea să devină sfinți ai zilei de astăzi. Ne-am ferit să ne împărtășim crezând că dacă ne împărtășim ne sunt transmise boli. De două mii de ani biserica n-a transmis nici o boală. Nici în ciumă, nici în războaie, când preotul se ducea cu împărtășania în sân și cu potirul și împărtășea. Au și murit de multe ori cu ostașii nostri apărând acest pământ scump pe care noi l-am spurcat cu manifestările noastre grosolane și cu tăcerea noastră care a dat de bănuit. Deci, atunci eram buni, când eram pe front și am luptat pentru pământul acesta, câți preoți au murit pe câmpurile de luptă și au fost alături de popor! Astăzi nu mai suntem buni, suntem puși la marginea societății, deși să știți, cultura pleacă de la cult, iar dacă preotul te împărtășește, nu mori. Auziți ce spune preotul când îl împărtășește pe credincios: „Trupul Lui Hristos primiți și din izvorul cel fără de moarte gustați”. Ce cuvinte extraordinare! Cum să mori când vii la Izvorul Vieții care este Hristos?!

Iubiților,

Au mai rămas câteva zile până la Paști. Deveniți mai buni! Mărturisiți-vă! Biserica n-a dat afară pe nimeni. Acum vă arătați adevărata dumneavoastră credință și frământare pentru vremuri mai bune. Acum este vremea în care trebuie să fim cu adevărat creștini responsabili de tot ceea ce facem și de ceea ce lăsăm în lume. A dispărut vremea comodității. Ce va fi de după, este ceea ce lăsăm urmașilor noștri. Fie că atunci când credem că ne-a părăsit toată lumea, să nu uitam: Dumnezeu nu ne părăsește niciodată!

Și am să vă spun o pildă, o pildă care să ilustreze purtarea de grijă a Lui Dumnezeu față de noi. Că El are grijă de noi, iar noi să nu intrăm în disperare în criza aceasta, căci și firele de păr din cap ne sunt numărate. Purtarea de grijă a Lui Dumnezeu se manifestă aici, acum, mai mult ca oricând. Se spune că era un creștin care toată viața a crezut în Dumnezeu și dacă a crezut, Dumnezeu l-a însoțit pe toate cărările vieții. Căci în copilărie, atunci când Dumnezeu grăiește copiiilor ca unor prieteni adevărați, a văzut lângă el două urme de pași. Și a întrebat 2Cine-o fi cu mine?” Și atunci Dumnezeu i-a răspuns: „Eu sunt! Te ocrotesc din pântecele maicii tale”. S-a bucurat copilul și toată viața a mers cu nădejdea aceasta că Dumnezeu este cu el. Atunci, la adânci bătrânețe, când Dumnezeu l-a pus și pe el la probă, că se spune că Dumnezeu ne pune pe fiecare la probă, să vadă dacă suntem vrednici de el, a ajuns cum sunt mulți bolnavi din ziua de astăzi, izolați în casă, părăsit de toți, s-a gândit să se uite dacă mai sunt cei doi pași lângă el. S-a ridicat și n-a mai văzut decât două urme: și atunci, cârtitor ca fiecare dintre noi, „Doamne când eram tânăr și mergeam la biserică și erai totdeauna lângă mine, acuma m-ai părăsit și tu?” Și Dumnezeu i-a răspuns: „Nu, sunt urmele Mele. Te țin în brațe că tu nu mai poți de mult”.

Iată deci, iubiți credincioși, în aceste momente de grea încercare pentru toată societatea românească și mondială, să nu uitați, iubirea Lui Dumnezeu este fără margini. Când nu mai putem, El este lângă noi. Și chiar dacă se întâmplă să murim singuri, să știți, dacă suntem credincioși, moartea cuviosului este cinstită de Dumnezeu. Iar moartea păcătosului este cumplită.

Fie ca aceste puține cuvinte să ajungă la inima dumneavoastră și să înțelegeți căci cu noi este Dumnezeu, înțelegeți neamuri și vă plecați „Căci cu noi este Dumnezeu”! Amin!