Biserica

Șerban VodĂ

Cuviosul Antonie cel Mare, iubitorul de pustie


Sfântul Cuvios Antonie cel Mare este unul dintre cei mai mari asceţi ai creştinismului şi a rămas în istorie drept începătorul vieţii monahale. Este prăznuit în Biserica Ortodoxă la 17 ianuarie. De la el începe monahismul de obşte în pustia Egiptului.

Născut în satul Coma din Egiptul de Mijloc, în jurul anului 251, dintr-o familie de creştini bogaţi, la vârsta de 18 ani îşi pierde părinţii. Momentul care i-a deschis calea spre monahism este cel în care aude la biserică cuvântul Mântuitorului din Evanghelie (Matei 19, 21), „de voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde avuţiile tale şi, venind, urmează Mie”. Sfântul Antonie îşi împarte averea sa săracilor, iar pe sora sa o încredinţează unei comunităţi de fecioare, retrăgându-se în pustie. La început stă într‑o colibă nu foarte departe de localitatea de obârşie, sub ascultarea unui alt ascet din zonă, mai bătrân şi mai experimentat. Se luptă să se lepede de toate patimile şi slăbiciunile firii omeneşti, să se depărteze de grija şi pofta lumească, pentru a merge pe drumul desăvârşirii. Până la vârsta de 35 de ani îşi petrece viaţa ascetică în acea colibă de la marginea satului natal, iar apoi va trăi într-un mormânt părăsit. Alţi 20 de ani îi va trăi într-o cetate părăsită, situată pe malul drept al Nilului, la locul numit Ispir.

Pe la anul 312 porneşte într-o călătorie de trei zile şi trei nopţi spre Muntele Kolzim, ce se află în inima deşertului, în partea de est a Egiptului. Aici va întemeia mănăstirea care-i poartă numele până astăzi şi pe care în septembrie 2007.

Un grup de pelerini de la parohia Şerban Vodă a vizitat‑o, călăuziţi fiind de Părintele Dinu. Fotografiile din acest articol sunt chiar din acel pelerinaj, de la Mănăstirea Sfântului Antonie.

 

Până în anul 356, anul plecării Sfântului Antonie din această lume, nu părăseşte acest loc decât în două rânduri: o dată pentru a-şi vizita ucenicii şi a doua oară face o călătorie la Alexandria, pentru a-l susţine pe Sfântul Atanasie cel Mare în lupta sa cu erezia ariană.

Viaţa sa de asceză şi rugăciune de la Muntele Kolzim este tulburată doar de oamenii care vin în număr foarte mare pentru a-i vindeca. Sfântul Antonie le spune că Mântuitorul Iisus Hristos face minuni, Lui să se roage şi să-I mulţumească, căci prin credinţă şi rugăciune vor fi izbăviţi de Domnul.

Sfântul Antonie cel Mare a fost un mare învăţător al călugărilor, Patericul păstrându‑ne până azi cuvintele sale pline de înţelepciune şi adevăr. Era şi un mare văzător cu duhul, căci în timp ce se ruga, a văzut sfârşitul plin de lumină al vieţii prietenului său Amun, care trăia la o distanţă de 13 zile de mers faţă de Muntele Kolzim.

Sfântul Atanasie cel Mare, cel care i-a scris viaţa îmediat după adormirea sa, spune că Sfântul Antonie a trăit până la vârsta de 105 ani şi că şi-a cunoscut mai dinainte sfârşitul, poruncind ucenicilor săi apropiaţi să nu dezvăluie nimănui locul în care a fost îngropat. Aceştia au păstrat taina tot restul vieţii.

Sfântul Antonie a fost omul sfinţeniei, al credinţei şi al urmării necondiţionate a cuvintelor Mântuitorului. De aceea, pentru noi este astăzi un model şi o culme a vieţii duhovniceşti într-o societate în care reperele morale sunt tot mai puţine. Sfântul Antonie cel Mare s-a confruntat şi el cu o societate ostilă creştinismului. Tocmai pentru acest motiv este pentru noi un model al păstrării credinţei şi al afirmării ei, indiferent de timpul în care trăim. Până astăzi el ne arată că sfinţenia nu este apanajul unei generaţii, al unui timp din istorie, ci este răspunsul permanent al creştinului autentic, plin de iubire, credinţă şi fapte bune la iubirea lui Dumnezeu, Creatorul cerului şi al pământului. Şi nimic nu justifică lipsa de credinţă prin contextul istoric şi social, secularizant şi globalizant în care trăim.

Maria C. Buleu

articol apărut în Cuvântul care zidește, Nr. 2/ 2020