Biserica

Șerban VodĂ

Ce să fac, Bunule, ca să moștenesc viața veșnică?


Am ales acest titlu pentru articolul nostru pentru că suntem în Duminica a 12-a după Rusalii, în care Biserica a rânduit citirea evangheliei tânărului bogat. Acel tânăr care nu-și dorește numai o viață frumoasă aici, ci caută mai ales să nu piardă viața veșnică. Și pentru aceasta cercetează peste tot ce trebuie să facă pentru a o moșteni pentru totdeauna.

Întrebarea din titlu ar trebui ca noi, creştinii ortodocşi, să ne-o punem în fiecare zi: „Ce să fac eu, Doamne, ca să nu pierd viaţa veşnică?” Am înţeles eu oare că înainte de toate trebuie să caut mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi apoi să mă îngrijesc firesc, normal de celelalte, căci împlinirea acestora mi se va adăuga mie?

Peste numai două zile, la 1 septembrie, începem un nou An Bisericesc. Cu o rânduială liturgică care ni-i aduce zi de zi pe cei care au înveşnicit timpul, sfinţii, casnicii lui Dumnezeu. Dar în acelaşi timp ni-L face cunoscut şi apropiat pe Cel Care ne-a creat pe noi „după chipul şi asemănarea Sa” şi Care, la vremea potrivită, ne-a răscumpărat pe noi din robia păcatului, prin întruparea şi răstignirea Fiului Cel Unul Născut.

Iată, aşadar, un moment de reflecţie pentru fiecare credincios la începerea unui nou An Bisericesc. Terminăm unul în care am fost puternic încercaţi – uman, medical, social şi economic. Şi ne-a fost încercată şi credinţa. Cum dar să facem faţă, ca şi creştini, atâtor schimbări şi provocări? Aceasta a fost întrebarea pe care ne-am pus-o toţi atunci când planeta s-a oprit parcă în loc din cauza epidemiei, iar cele mai multe din activităţi au fost închise sau reduse. Iar bisericile au fost şi ele în izolare. Libertatea religioasă a fost printre primele cenzurate. Şi cu greu bisericile au fost redeschise.

Am primit însă în acest timp al izolării o lecţie. Am aflat cât de importantă este relaţia noastră cu Dumnezeu şi în acest context cu Biserica şi bisericile ca lăcaşe de cult. Ne-am dat seama dacă şi cât Îl iubim pe Dumnezeu şi tindem către El. Ne-am dat seama de importanţa cultului divin, de slujbe, de Sfintele Taine, de relaţia noastră cu părintele duhovnic. Ne-am dat seama cât de mult avem nevoie de biserică atunci când călătorim spre viaţa veşnică.

Am pierdut multe în această perioadă. Dar am şi câştigat: înţelepciune, răbdare, credinţă. Am folosit mai des timpul nostru pentru a ne ruga. Unii dintre noi însă s-au pierdut. Bruma de credinţă s-a dus odată cu apariţia fricii de contaminare. Mulţi n-au mai dat pe la biserică după încetarea restricţiilor. Nu şi-au mai adus copiii la Sfânta Împărtăşanie. Ba unii nici măcar nu şi au mai botezat copiii de frica pandemiei! Iar mulţi, din ce în ce mai mulţi oameni, s-au lepădat până şi de Sfânta Cruce, fără vreo prigoană sau persecuţie anume. Căci nu-şi mai fac o dreaptă şi strămoşească cruce atunci când trec pe lângă o biserică. Noi ştim că în Sfântul Altar al fiecărei biserici se jerfeşte iar şi iar Hristos-Mântuitorul. Şi când ignorăm o biserică, Îl ignorăm pe Hristos.

Am lăsat cele de sus, duhovniceşti, şi ne-am pus încrederea în cele văzute, cele materiale. N-am înţeles că nimeni din lumea asta nu poate să ne asigure sau garanteze libertatea – de orice fel – sănătatea, siguranţa, bunăstarea. Într-o clipă, toate acestea şi multe altele, deosebit de importante pentru fiinţa umană, sunt puse sub semnul întrebării. Sau mai marii zilei ne limitează libertatea sub pretextul „binelui comun”.

Nimic din toate câte le avem nu se ridică la înălţimea credinţei. Care ne dă adevărata viaţă aici şi ne pregăteşte pentru desăvârşita vieţuire de dincolo. Căci orice am pierde aici nu se compară cu pierdere vieţii de dincolo. Unii, cu ochii minţii şi ai sufletului închişi, ne întreabă zeflemitor dacă am văzut viaţa de dincolo, dacă L-am văzut pe Dumnezeu? Nu aievea, zicem cei mai mulţi dintre noi, dar L-am simţit şi L am aflat în lucrările Sale. Pe măsura deschiderii noastre, a dorului de Dumnezeu, Acesta ni S-a arătat. L-am aflat în nedumeririle, temerile şi necazurile noastre. Şi am pornit în căutarea Lui cu tot sufletul. Am cercetat Scripturile, am intrat în biserici, i-am ascultat pe preoţi, ne-am găsit duhovnicul şi l-am întrebat: „Ce să fac ca să răscumpăr vremea şi sufletul meu? Ce sa fac, deci, ca să moştenesc viaţa veşnică?”

Să-L căutăm pe Dumnezeu în Scriptură – Vestea cea bună a Împărăţiei Sale

Evangheliile sunt cele care ne aduc Vestea cea bună a Împărăţiei Lui Dumnezeu. Sămânţa Ei este aici, roadele Ei în lumea de dincolo. De aceea, de-a lungul anului bisericesc, întreaga evanghelie este citită şi tâlcuită pentru ca noi să ajungem la mesajul ei.

Poate de aceea este important faptul că în preajma unui nou an bisericesc evanghelia tânărului bogat ne pune în faţa unei întrebări existenţiale: „Bunule Învăţător, ce să fac ca să moştenesc viaţa de veci?” (Luca 18, 18). Căci Domnul nu a venit doar la leproşi, orbi, ciungi sau alţi bolnavi care nu mai aveau nici-o şansă şi primeau darul vindecării de la El. A venit şi pentru cei care-şi puneau probleme spirituale, care-L căutau pe Dumnezeu şi împlineau cele pe care El le poruncise oamenilor.

Astăzi, însă, câţi dintre noi, prezenţi la slujbe duminica, sau absenţi adeseori, avem astfel de preocupări, câţi ne punem întrebarea înaintea Mântuitorului Hristos, prezent întotdeauna în Biserica Lui, ori ne gândim dimineaţa când ne rugăm ce să facem pentru a nu pierde Împărăţia lui Dumnezeu? Cine dintre noi, luând aminte la tânărul dregător, poate spune că a păzit din pruncie toate poruncile lui Dumnezeu? Oare le ştie şi le-a urmat vreodată pe toate? Pentru că, deşi unii le-au urmat firesc pe unele – să nu ucizi sau să nu furi, de pildă – n-au luat aminte la altele sau le-au bagatelizat. De cele mai multe ori păcătuim prin lipsa iubirii faţă de aproapele: căci ni s-a poruncit să-l iubim pe aproapele ca pe noi înşine. Nu reuşim măcar să ne iubim fraţii, părinţii, rudeniile cum ne iubim pe noi. Şi putem spune că, deşi nu am ucis fizic pe cineva, l-am lovit prin cuvinte, prin atitudini sau prin gesturi nepotrivite. Nimeni nu poate spune că a împlinit toate poruncile lui Dumnezeu.

Dumnezeu ne cheamă pe toţi la desăvârşire. În predica de pe Munte, Mântuitorul le dă oamenilor altfel de porunci, sub forma Fericirilor. Fericiţi deci sunt cei ce împlinesc poruncile lui Dumnezeu. Iar la sfârşitul predicii de pe Munte, Mântuitorul îi îndeamnă pe ascultătorii Săi: „Fiţi, dar, voi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru Cel ceresc desăvârşit este.” (Matei 5, 48)

De aceea, Mântuitorul îi spune tânărului bogat: ,,Vinde toate câte ai şi le împarte săracilor şi vei avea comoară în ceruri; şi vino de urmează Mie” (Luca 18, 22). Grea este porunca desăvârşirii! Fiecare om îşi leagă sufletul de ceva. Avuţii materiale sau spirituale. Sunt unii care adună bani, case, maşini sau pământuri. Sunt alţii care preferă să adune cărţi, nu pentru a lăsa impresia că sunt bogaţi, ci pentru că le îndrăgesc, aflând adevăruri esenţiale ale vieţii de aici şi ale celei veşnice. Fiecare om are o anumită avuţie. Poate unul din învăţămintele la care am ajuns în ultimul an este acela că nici o avuţie nu ne dă siguranţa absolută în această viaţă şi nici nu ne fereşte de boli sau de moarte, de calamităţi naturale, de războaie sau de despărţirea de cei dragi. Avuţiile importante, dătătoare de siguranţă şi libertate, sunt cele duhovniceşti. Când punem pe primul plan pe Dumnezeu, abia atunci viaţa noastră şi a familiei noastre este mai apărată şi mai bogată. Mai ales în rosturi.

Pelerinajele noastre la Locurile Sfinte

L-am căutat ani de-a rândul pe Dumnezeu şi pe sfinţii săi în pelerinaje: la Locurile Sfinte din Israel, în Grecia sau Ucraina, în Rusia, Turcia sau România, în mănăstiri şi la sfinte morminte. An de an am plecat la Iaşi, la pelerinajul Cuvioasei Parascheva. Sau am stat cu orele să atingem racla Sfântului Dimitrie cel Nou. Sau am plecat oriunde Maica Domnului sau sfinţii ne-au chemat în ţară sau străinătate.

Azi nu mai sunt posibile acele pelerinaje. Cu greu se mai pot face. Dar noi suntem chemaţi de Domnul în fiecare Sfântă Liturghie la un pelerinaj care face cât toate pelerinajele din această lume. În Sfânta Liturghie avem întreaga istorie a răscumpărării omului şi a mântuirii lui. Îl avem prezent pe Hristos. Iar aici, în acest pelerinaj, la care sunt prezenţi îngerii, noi dăm slavă lui Dumnezeu şi-I mulţumim. Ne rugăm în acelaşi timp pentru toţi ai noştri, vii şi adormiţi. Deci aici Împărăţia lui Dumnezeu ni se arată în toată măreţia ei.

De aceea, în noul An Bisericesc, începem o nouă călătorie, un nou pelerinaj spre moştenirea cea din veci gătită nouă: viaţa cea veşnică. Suntem chemaţi, îndrumaţi spre ea. Povăţuiţi, ajutaţi, luminaţi. Tămăduiţi şi întremaţi. Suntem în comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii. Căci numai alături de ei şi prin ei Dumnezeu ne dăruieşte creşterea în Împărăţia Sa.

Sunt multe lucruri pe care le avem de înfăptuit şi în parohia noastră. De aceea, sperăm că împreună, atât cât ne va fi îngăduit, nu vom înceta să facem binele şi să facem să rodească virtuţile noastre în faţa lui Dumnezeu. ❖

Maria Buleu

Articol apărut în foaia duminicală „Cuvântul care zidește” nr. 35 / 30.08.2020